,,O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie...
Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele
mai multe ori te obisnuiesti greu, la început, sa-ti placa femeia
fara care mai târziu nu mai poti trai. Iubesti întâi din mila, din
îndatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face
fericita, îti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa înseli atâta
încredere. Pe urma te obisnuiesti cu surâsul si vocea ei, asa
cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat îti trebuieste
prezenta ei zilnica. Înabusi în tine mugurii oricaror altor
prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci în functie de
nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surâsul ei.
Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti
repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata
nevroza. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început,
patologic pe urma.
Îti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a
ales-o ea, îti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate
planurile tale de viitor pâna la moarte sunt facute pentru doi
insi. A plecat de acasa, si esti necontenit îngrijorat sa nu i se
întâmple ceva... Te strapunge ca un stilet orice aluzie despre
ea si esti nebun de fericire când, dupa greutati materiale si
umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca
de placere.,,

(Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi-Camil Petrescu)